„Părţile semnatare pot, prin acord unanim, să invite orice alt stat european să adere la Tratat, dacă acel stat este în măsură să promoveze principiile prevăzute în Tratat şi să contribuie la securitatea zonei nord-atlantice, (…)” (Articolul 10, Tratatul Atlanticului de Nord, Washington DC, 4 aprilie 1949)
Aderarea la NATO este deschisă oricărui stat european. Articolul l0 al Tratatului de la Washington permite actualilor membri să adreseze invitaţia de a deveni membru „oricărui stat european care demonstrează capacitatea de a promova principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea spaţiului nord-atlantic. Alianţa, având la bază 12 membri fondatori, numără astăzi 26 de state, după 5 runde de extindere.
Uşile NATO rămân deschise. După ultima rundă a extinderii, cu prilejul căreia Albania şi Croaţia au devenit membri în 2009, alţi aspiranţi, precum Georgia, Ucraina şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), speră să fie invitaţi să se alăture, în viitor, Alianţei.
Scopul fiecărei runde de extindere a fost de a lărgi spaţiul de securitate euro-atlantic, de a spori forţa, coeziunea şi vitalitatea NATO, fără ca acestea să fie direcţionale împotriva intereselor de securitate ale vreunui stat terţ. Fiecare rundă a extinderii a contribuit la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Europa şi a vindecat rănile unui continent care a suferit de pe urma a două războaie în prima jumătate a secolului 20 şi care a fost apoi divizat de o cortină de fier timp de 40 de ani.
În perioada de după Războiul Rece, Rusia a eşuat în luarea în considerare a intereselor naţionale ale vecinilor ei est-europeni. Dimpotrivă, Kremlinul s-a plâns constant de periclitarea propriilor sale interese. Moscova cere un nivel mai ridicat de securitate decât oricare dintre vecinii săi şi această direcţie politică a fost acceptată fără nici o critică în cercurile politice occidentale. În realitate, „interesele” care au fost cele mai ameninţate de la dispariţia URSS sunt expansionismul rusesc reînnoit şi dominaţia regională. Rusia s-a opus extinderii NATO din cauză că un asemenea proces putea să împiedice propria ei extindere viitoare, asigurând securitatea permanentă a membrilor din Europa de Est.
Atitudinea Federaţiei Ruse, modul în care este percepută alianţa NATO la Moscova, constituie un alt factor ce ar trebui avut serios în vedere, nu atât în ceea ce priveşte (perpetuarea existenţei acestei alianţe, cât mai ales tendinţa de extindere a ei spre est.
Amânarea admiterii în NATO a statelor europene, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia şi România s-a făcut datorită opoziţiei Moscovei. Dreptul de „veto” al Rusiei în raporturile cu Occidentul în problemele securităţii europene, se pare că este luat în serios, oricâtă retorică s-ar fi consumat la Budapesta, Varşovia sau aiurea.
Extinderea NATO a fost condamnată cu înverşunare de opoziţia comunistă şi de mass-media, de intelectuali, în fapt, de toate grupările influente ruseşti. Chiar dacă nu mai declara deschis că Europa Centrală şi de Est era „zonă de influenţă” rusească, Moscova pretindea că Rusia şi Europa Centrală şi de Est aveau interese comune şi prioritare de securitate.
Deoarece Rusia se află într-o situaţie economică, politică şi militară mai mult decât modestă, guvernul rus nu îşi putea permite deocamdată să bată cu pumnul (precum Vâşinski) sau cu pantoful (precum Hruşciov) în masă. Aparatul diplomatic rus era însă foarte activ, îşi propovăduia linia oficială în toate centrele internaţionale importante şi o trâmbiţa pentru propria populaţie. Poziţia Rusiei rămânea puternic antioccidentală.
Moscova nu găsea demnitatea de a exprima dorinţa de cooperare, de respect pentru ţările vecine şi pentru democraţie, în loc să-şi declare dorinţa de bună vecinătate, diplomaţii ruşi clamau că Rusia se simţea „încercuită”, nerespectată şi ameninţată
Tradiţia opunerii la extinderea NATO este veche
Sovieticii au făcut declaraţii belicoase şi au formulat ameninţări furibunde de fiecare dată când NATO s-a extins, chiar de la început. Aşa s-au manifestat conducătorii Uniunii Sovietice înainte de admiterea Greciei şi Turciei, în 1952, a Germaniei, în 1954, şi a Spaniei, în 1982. Partea cea mai importantă este că, după ce fiecare expansiune a devenit un fapt împlinit, politica de obstrucţie vehementă şi intimidare s-a potolit.
Relaţiile dintre Rusia şi Europa de Est sunt saturate de percepţii negative printre guvernanţi şi publicul larg, iar Kremlinul nutreşte suspiciuni profunde faţă de ambiţiile foştilor săi supuşi. Şovinismul Marii Rusii rămâne o componentă activă a politicii externe a Moscovei. Majoritatea statelor post-comuniste sunt puternici susţinători ai politicii de îndiguire a Rusiei şi fac referiri la o istorie de dominaţie şi interferenţă. Ele înţeleg faptul că problemele economice ale Rusiei şi tulburările ei interne limitează orice ameninţare militară directă, dar se tem că aspiraţiile imperiale latente sunt o provocare permanentă pentru independenţa lor. Astfel, temerea de Rusia rămâne prezentă în ţările care au avut conflicte istorice cu Moscova.
În căutarea lor permanentă de securitate, cele mai multe din noile guverne democratice s-au concentrat asupra integrării europene. Astfel de politici au fost consolidate după lovitura de stat ratată din august 1991 de la Moscova. Vecinii Rusiei au început să ceară vehement intrarea în NATO, ca o garanţie a independenţei şi a securităţii lor naţionale. Deşi Kremlinul a pretins că dorea un parteneriat egal cu toate ţările est-europene, acest lucru a fost văzut ca o intenţie de a recâştiga o influenţă politică dominantă.
După ce Boris Elţân a fost ales preşedinte în iunie 1991, sub impactul „noii gândiri politice” Gorbaciov-Şevarnadze, Moscova era relativ împăciuitoare faţă de foştii ei sateliţi şi ducea o politică de „democratizare radicală”.
Kremlinul a crezut că SUA vor ajuta la reconstrucţia Rusiei ca mare putere co-responsabilă pentru securitatea internaţională şi o vor încorpora în instituţiile internaţionale majore. Având asemenea aşteptări uriaşe şi nerealiste, liderii moscoviţi s-au simţit apoi profund dezamăgiţi, dacă nu chiar umiliţi, între jumătatea anului 1992 şi începutul lui 1993, poziţiile expansioniste au câştigat teren, iar politica externă a Moscovei a devenit mai dură.
Retorica mai dură era însoţită şi de politici mai hotărâte de extindere a influenţei ruseşti. Această abordare a devenit mai coerentă după 1993. Doctrina militară, semnată de Elţân în noiembrie 1993, afirma că sfera de influenţă a Rusiei coincidea cu cea a URSS şi a foştilor săi sateliţi.
Chiar şi „occidentalizatul” ministru de externe, Andrei Kozârev, a adoptat o poziţie imperialistă mai evidentă, spunând că Europa de Est rămânea o „sferă de interes de o importanţă vitală pentru Rusia”. Kozârev a descris reintegrarea fostelor republici sovietice ca pe obiectivul major al politicii externe ruse. Un ton mai vehement a fost adoptat când noile democraţii au solicitat aderarea la NATO. Doctrina Kozârev nu interzicea explicit foştilor sateliţi să adere la NATO, dar era menită să le obstrucţioneze şi să le întârzie integrarea.
Succesorul lui Kozârev, din 1996, Evgheni Primakov, a adoptat o opoziţie vizibilă faţă de extinderea NATO. NATO era descris ca un „mare plan pentru încercuirea Rusiei”, pentru izolarea şi dezintegrarea Federaţiei Ruse. În calculele oficiale ruseşti, NATO ar fi trebuit să se dizolve după dizolvarea sau transformarea Pactului de la Varşovia într-o asociaţie politică sub controlul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Cu gândul la un rol important al Rusiei, primul ministru, Victor Cernomîrdin, a cerut deschis un „sistem de securitate colectivă” în Europa, la Conferinţa OSCE de la Lisabona, în decembrie 1996.
În toamna lui 1996, în campania electorală, Clinton s-a pronunţat, la Detroit, pentru susţinerea extinderii NATO în Europa de Est. A fost o declaraţie pur electorală, prin care dorea să obţină votul americanilor din statul Michigan, unde sunt mulţi votanţi de origine est-europeană. Candidatul Clinton a făcut această promisiune fără a se fi Consultat în prealabil cu partenerii Americii din NATO.
Al doilea motiv pentru care preşedintele Clinton s-a pronunţat în favoarea extinderii NATO-în regiunea fostelor ţări din Tratatul de la Varşovia a fost dictat de tactica electorală concepută de consilierul prezidenţial Dick Morris, care 1-a sfătuit pe preşedinte să adopte majoritatea poziţiilor republicanilor. Această manevră, care de altfel a avut un succes extraordinar, i-a „furat” candidatului Bob Dole una dintre poziţiile cheie ale republicanilor. Milioane de americani cu rădăcini în Europa de Est, care de obicei votează în majoritate cu republicanii, au votat cu democratul Clinton. Multe persoane din guvernele europene ale NATO şi din conducerea Pentagonului au exprimat nemulţumiri cu privire la lipsa de consultări preliminare.
Clinton şi-a propus ca, la întâlnirea cu Elţîn din Finlanda şi în perioada dintre Helsinki şi Madrid, să negocieze un acord cu ruşii, care să asigure primirea rapidă a Cehiei, Ungariei şi Poloniei în NATO şi, în acelaşi timp, să-i permită lui Elţîn să pretindă că a avut mare succes diplomatic. Un astfel de acord nu ar umili Rusia. Succesul real sau pretins pentru Rusia i-ar creşte prestigiul lui Elţîn şi „democraţilor” de la Moscova, în defavoarea comuniştilor lui Ziuganov sau a „naţionaliştilor” din jurul lui Jirinovski ori Lebed. Planul lui Clinton nu e uşor de realizat, căci va fi greu să-i satisfacă pe toţi partenerii europeni ai NATO şi, cu toate flexibilităţile de limbaj, acordul i-ar decepţiona poate foarte sever pe candidaţii est-europeni neacceptaţi în NATO sau amânaţi indefinit. Ţările baltice, de exemplu, s-ar putea considera din nou „vândute”, ca la Ialta. O altă problemă dificilă pentru Clinton era de a convinge majoritatea republicană din Senat că nu a cedat prea mult în faţa ruşilor, în realitate, Clinton are mult mai puţină autoritate să decidă soarta altor state decât a avut Roosevelt la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Anterior convorbirilor de la Helsinki, în timpul lor şi după, Elţîn şi cei din jurul lui s-au opus vehement extinderii NATO. Pe 17 martie, Elţîn a declarat într-un interviu că „Statele Unite vor face o greşeală grosolană şi serioasă dacă pun în aplicare intenţia de extindere a NATO spre Est. Diplomaţia noastră a făcut concesii suficiente Statelor Unite. Este imposibil să acceptăm alte concesii”.
După întâlnire, consilierii preşedintelui rus au susţinut clar că Elţîn nu a fost de acord cu extinderea NATO spre Est. Ei au declarat că toţi ruşii, de toate nuanţele politice, se opun cu înverşunare ideii încorporării foştilor lor aliaţi din pactul de la Varşovia în NATO. Deoarece Statele Unite susţin extinderea, ruşii îşi dau seama că admiterea de noi membri devine inevitabilă, în consecinţă, diplomaţia rusă a încercat cu această ocazie să obţină o serie de avantaje majore. Moscova a cerut asigurări, concesii şi să impună condiţii atât de stringente încât, acceptate de NATO, le-ar permite să torpileze sau să dilueze expansiunea reală a Alianţei şi chiar să împiedice modalităţile existente de consultare şi decizie a membrilor NATO. Se pare că, în mare măsură, şi-au atins scopurile.
Ministrul de externe rus, Evgheni Primakov, s-a perindat prin capitalele ţărilor NATO în vederea semnării unui tratat formal între Moscova şi Alianţa Nord-Atlantică care ar garanta participarea Rusiei în consiliile de conducere ale Alianţei. Dar Rusiei nu i s-au dat garanţiile pe care le cerea, în locul unui tratat, a obţinut doar un acord, iar în final, Rusia urma să realizeze un forum de consultare – Consiliul NATO-Rusia.
Ca să-i asigure „grijile de securitate”, America a oferit Rusiei reduceri reciproce în armamente (SALT II), asistenţă economică, acorduri de cooperare strategică, participare în Parteneriatul pentru Pace, participare într-o brigadă ruso-americană pentru menţinerea păcii în Europa, colaborare militară în Bosnia şi garanţii că arme nucleare nu vor fi staţionate pe teritoriile noilor membri NATO. Totuşi, dialogul diplomatic cu conducătorii Rusiei rămânea dificil.
Extinderea NATO spre Est este absolut necesară. Rusia trebuie să renunţe la concepţia că îşi poate asigura securitatea numai prin controlarea vecinilor, determinarea de sfere de influenţă, crearea de „zone neutre” sau reînvierea imperiului, în istorie, nici un imperiu destrămat nu s-a refăcut.
Dorinţa maximă a liderilor politici de la Moscova de a reface imperiul şi „sferele de influenţă” este în conflict direct cu extinderea protecţiei NATO asupra ţărilor democratice din Europa Centrală şi de Est. Într-o stare economică şi militară lamentabilă, Rusia a trebuit să accepte aderarea Cehiei, Ungariei şi Poloniei la NATO.
Mai curând sau mai târziu, Rusia va trebui să accepte că epoca imperiilor şi a sferelor de influenţă a apus şi că, în secolul XXI, ţările vecine, mai mici sau mai mari, sunt îndreptăţite să-şi aleagă singure organizarea societăţii, partenerii de securitate şi destinul naţional. În Occident, crearea Consiliului Permanent NATO-Rusia a demontat în mare parte ideea că expansiunea NATO ar fi îndreptată direct împotriva Rusiei. Ţările din NATO au acceptat modificări importante în structura şi procedurile de funcţionare ale Alianţei, pentru a „linişti” Moscova.
America şi majoritatea ţărilor vest-europene fac eforturi mari să asigure Rusia şi ţările din fosta URSS că NATO nu este împotriva lor. S-a lucrat intens la Washington pentru a redefini Pactul Nord-Atlantic, ca să încurajeze participarea directă şi constructivă a unei Rusii democratice şi neexpansioniste.
Argumentele strategice împotriva extinderii NATO spre Est se bazează pe dorinţa sau interesul SUA de a nu afecta negativ relaţiile cu Rusia. Deşi oficialii americani au enunţat repetat că extinderea Alianţei nu este îndreptată împotriva nimănui, interesele Rusiei, aşa cum sunt ele definite de liderii de la Moscova, sunt direct afectate. Nu există nici o îndoială că motivul principal pentru care ţările din Europa Centrală şi de Est doresc să devină membri NATO este speranţa de a putea obţine protecţie în viitor împotriva unei Rusii expansioniste, refăcute din punct de vedere economic şi militar. Adversarii din SUA ai extinderii NATO pretind că ţelul principal al Alianţei trebuie să fie integrarea Rusiei în comunitatea euro-atlantică. Ei susţin că extinderea NATO spre Est va face Rusia să se simtă exclusă şi izolată. Faptul că Statele Unite au reuşit să preseze şi să manipuleze guvernul slab, actual, al Rusiei să „accepte” fără ostilitate deschisă primul val, nu poate ascunde realitatea.
Când a devenit evident faptul că NATO se va extinde în Europa Centrală oricare ar fi obiecţiile Rusiei, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă fiind invitate să adere în iunie 1997, Kremlinul a început să acorde mai puţină atenţie extinderii Alianţei. Nu voia să pună în primejdie eventualele investiţii occidentale sau să se confrunte cu izolarea, dând impresia de slăbiciune şi ineficacitate. Moscova încerca să reducă importanţa implicaţiilor extinderii NATO prin limitarea rolului noilor membri. Extinderea trebuia privată de orice semnificaţie propriu-zisă şi Rusia trebuia să joace un rol mai proeminent în problema securităţii prin intermediul Consiliului NATO-Rusia. Moscova cerea de asemenea asigurări că infrastructura militară a NATO nu va fi extinsă spre noile state membre, că noile state nu vor avea capacităţi nucleare şi nici nu vor găzdui vreo unitate militară nord-atlantică. Rusia a pretins că NATO căpătase o poziţie antirusă mai pronunţată o dată cu intrarea Poloniei, Ungariei şi a Republicii Cehe, în 1999, în această organizaţie.
Moscova pretindea că, dacă NATO ar fi renunţat la extinderea spre Est, Rusia ar fi ratificat tratatul „Cer Deschis” şi tratatul de reducere a armamentelor START 2 şi ar fi acum în tratative cu SUA în privinţa etapei următoare, START 3.
Motivele de securitate invocate de liderii ruşi pentru a obiecta faţă de lărgirea Alianţei înspre ţările din Europa Centrală şi de Est nu par să fie justificate. Argumentul conform căruia această lărgire ar deplasa forţele NATO cu o mie de kilometri spre est nu are nici un fundament. Într-adevăr, atunci când a avut loc reunificarea Germaniei, Moscova a primit asigurarea că forţele aliate continuă sa rămână la vest de fosta frontieră a Germaniei Federale. Nu se vede cum, luând în considerare condiţiile geografice, aceleaşi dispoziţii ar putea să nu fie aplicate în cazul teritoriilor noilor membri, după toate probabilităţile ţări componente ale Grupului de la Vişegrad, adică Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi, eventual, Slovacia. O asigurare ce ar fi echilibrată de nonstaţionarea trupelor ruse în Ucraina şi Belarus. O mie cinci sute de kilometri de uscat, fluvii şi mlaştini s-ar interpune astfel între forţele pe care, în perioada Războiului Rece, le despărţeau doar apele fluviului Elba.
Un al doilea motiv este că, departe de a se constitui într-o ameninţare pentru Rusia, lărgirea NATO înspre ţările respective este cea mai bună garanţie pentru extinderea spre acea zonă a Europei a politicii de pace care domneşte între membrii Alianţei încă de la crearea acesteia. Ideea că Alianţa, astfel lărgită, ar putea servi unei politici agresive îndreptate împotriva cuiva, cu atât mai puţin împotriva puterii militare a Moscovei, nu rezistă nici măcar la o analiză superficială. Adevărul este că, dacă în această regiune apare o cauză de tulburări, aceasta rezidă în primul şi în primul rând, şi înainte de toate, în tensiunile dintre statele din zonă sau din interiorul uneia sau alteia dintre ţări. Aderarea lor la Alianţă ar fi, pentru Rusia, cea mai bună garanţie pentru stabilitatea acestei Europe ce-i este vecină şi împotriva unor eventuale tentative de exploatare a „perioadelor de vid”, care ar afecta puterea rusească, sau a unor crize din interiorul Comunităţii Statelor Independente.
În realitate, ceea ce motivează, în principal, obiecţiile Kremlinului la adresa intrării unora dintre foştii săi sateliţi în Alianţa Atlantică este o problemă de prestigiu, de „rang” în lume.[12][12]
Doctrina militară rusă din aprilie 2000, descria extinderea NATO şi cooperarea cu fostele republici sovietice ca pe nişte ameninţări la securitatea rusă. Lărgirea NATO era percepută ca o ofensivă antirusă, care ar fi putut până la urmă să înglobeze toate fostele republici sovietice şi să le submineze interesele naţionale.
La sfârşitul lui 2001, Kremlinul înţelesese deja că opoziţia deschisă faţă de extinderea NATO va fi ineficientă şi va slăbi prestigiul Rusiei. Consensul Alianţei cu privire la un al doilea val de extindere avea să demonstreze din nou scăderea influenţei regionale şi globale a Rusiei.
Moscova se opunea vehement intrării în NATO a celor şapte ţări invitate la Praga, în 2002, – Bulgaria, România, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia şi Slovenia-, şi avertiza că o astfel de mişcare ar grăbi apariţia unui conflict cu Alianţa. Deşi Kremlinul acceptase deja inevitabilitatea intrării acestor state în NATO, a continuat totuşi să ameninţe cu acţiuni nespecificate, în cazul în care interesele Rusiei erau încălcate.
În ciuda opoziţiilor Rusiei, Alianţa s-a extins, au devenit membre ţările invitate la Praga, în aprilie 2004.
http://www.geopolitics.ro
voiaciok 